Sorin Langu: Imperiul colonial francez

Franţa a avut posesiuni coloniale în diferite forme, începând cu secolul al XVII-lea până în deceniul al şaptelea al secolului trecut. În secolele al al XIX-lea şi al XX-lea, imperiul său colonial era al doilea ca mărime după cel britanic. În momentul de maximă dezvoltare, între 1919 şi 1939, al doilea imperiu colonial francez se întindea pe aproximativ 12.898.000 km². Alături de teritoriile metropolitane, suprafaţa totală aflată sub suveranitatea franceză atingea 13.000.000 km², adică aproximativ 8,7% din suprafaţa uscatului mondial.

Adevăratul început al celui de-al doilea imperiu colonial francez a fost însă anul 1830, când Franţa a invadat Algeria, care a fost cucerită treptat în următorii 17 ani. În timpul celui celui de-al doilea Imperiu Francez condus de Napoleon al III-lea, s-a încercat stabilirea unui protectorat de tip colonial în Mexic, dar francezii au fost nevoiţi să abandoneze experimentul după încheierea războiului civil american, odată cu invocarea de către preşedintele american a Doctrinei Monroe. Intervenţia franceză în Mexic a durat din 1861 până în 1867. Napoleon al III-lea a reuşit să stabilească controlul francez asupra teritoriului Cochin-China (extremitatea sudică a Vietnamului, inclusiv Saigonul), ca şi protectoratul asupra Cambodgiei.
Cea mai mare parte a posesiunilor coloniale franceze au fost cucerite însă după încheierea războiului franco-prusac din 1870–1871 şi proclamarea celei de-a treia republici (1871-1940). Din bazele din Conchin-China, francezii au cucerit Tonkin şi Annam (în Vietnamul de azi) în 1884-1885. Acestea, împreună cu Cambodgia şi Cochin-China, au format Indochina Franceză, la aceasta fiind adăugat Laos (1893) şi Kwang-Chou-Wan în 1900. În 1849 a fost înfiinţată "concesiunea franceză" din Shanghai, desfiinţată numai în 1946. Francezii şi-au întărit prezenţa şi influenţă în Africa de Nord prin protectoratul asupra Tunisiei (1881). Treptat, Franţa a reuşit să controleze aproape toată Africa nordică, centrală, vestică, (Mauritania, Senegal, Guinea, Mali, Côte d'Ivoire, Benin, Niger, Ciad, Republica Centrafricană, Republica Congo), dar şi enclava estică Djibouti (Somalilandul Francez) până la sfârşitul secolului al XIX-lea. Expediţia militară Voulet-Chanoine a fost trimisă în 1898 din Senegal pentru a cuceri Bazinul Ciad şi să unifice toate teritoriile franceze din Africa de Vest. Această expediţie a cooperat cu alte două expediţii (Misiunea Foureau-Lamy şi Misiunea Gentil), care înaintau din Algeria şi cursul mijlociu al fluviului Congo. Odată cu moartea războinicului musulman Rabih az-Zubayr, considerat cel mai mare conducător al zonei, completată ce crearea Teritoriului Militar Ciad în 1900, Misiunea militară Voulet-Chanoine Mission şi-a îndeplinit toate obiectivele. Brutalitatea acţiunilor militarilor francezei a provocat un mare scandal la Paris. În 1911, Marocul a devenit protectorat francez.
Franţa a stabilit colonii şi în Pacificul de Sud: Noua Caledonie, insulele din Polinezia Franceză (Insulele Societăţii, Marquesas, Tuamotou), iar împreună cu britanicii au stabilit un control bipolar asupra Noilor Hebride.
Francezii au reuşit ultimele lor mari cuceriri coloniale după încheierea primului război mondial, când au primit mandate asupra fostelor teritorii otomane care formează în zilele noastre Siria şi Libanul şi asupra celor mai multe colonii germane, aşa cum au fost Togo şi Camerun. O notă caracteristică proiectelor coloniale franceze de la sfârştiul secolului al XIX-lea şi începutul celui de-al XX-lea a fost aşa-numita misiune civilizatoare (mission civilisatrice), prin care se afirma că este de datoria naţiunilor europene dezvoltate să „civilizeze” popoarele înapoiate. Pornind de la această premiză, oficialităţile coloniale au dus o politică de franco-europenizare în coloniile franceze, în special în Africa Franceză de Vest. Africanii care au adoptat limba şi cultura franceză şi s-au creştinat au primit cetăţenia franceză şi dreptul la vot.